95 de ani de la Marea Unire

1 decembrie 2010După patru ani de război între Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria) şi Puterile Antantei (Franţa, Anglia, Rusia, Italia, din 1917 SUA şi Japonia), în ultima tabără luptând şi România din 1916, ani de incertitudine în privinţa câştigătorului, resursele superioare ale Angliei şi Franţei, mari imperii coloniale şi ale SUA, care au adus pe frontul de vest, din Franţa, un imens material de război şi armate întregi, s-au dovedit a fi hotărâtoare. Din vara anului 1918 balanţa se va înclina decisiv în favoarea Antantei, şi în puţine luni, până în noiembrie, Peterile Centrale, înfrânte pe toate fronturile, s-au declarat învinse. Pe frontul de vest, ofensiva germană a eşuat. La 15 septembrie, armatele Antantei au rupt frontul din Macedonia, obligând Bulgaria să ceară armistiţiu. La fel şi Turcia s-a recunoscut înfrântă. În Serbia, generalul Franchet d’Espérey îşi îndrepta trupele spre nord, ameninţând sud-estul Austro-Ungariei.

Încercările lui Mackensen de a reconstitui un front pe Dunăre au eşuat. Legătura României cu trupele aliate de la Salonic fiind restabilită, Pacea de la Bucureşti a fost anulată şi România a reintrat în război alături de Puterile Antantei. Înfrântă decisiv pe frontul italian, Austro-Ungaria, semna, la 3 noiembrie, armistiţiul de la Villa Giusti. Separat, noul guvern ungar semna cu aliaţii Convenţia de încetare a ostilităţilor, la Belgrad, la 13 noiembrie.

În puţine zile a urmat descompunerea şi dispariţia dublei monarhii. Imperiul austro-ungar s-a destrămat în părţile sale constitutive pentru că popoarele nu mai voiau să trăiască într-un cadru statal ostil, care nu le-a rezervat decât servitute, periferizare şi deznaţionalizare. În virtutea dreptului la autodeterminare, popoarele din centrul şi sud-estul Europei, sub conducerea consiliilor lor naţionale, în lunile octombrie-noiembrie 1918 au dat asaltul final asupra dublei monarhii, pentru formarea statelor naţionale independente. A fost astfel trasată o nouă hartă politică în această zonă a Europei, înainte de deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris.

La 29 noiembrie, Slovacia se rupea de Austro-Ungaria, iar Praga se va proclama Republica Cehoslovacă. În teritoriile sud-slave, Consiliul Naţional Iugoslav, la 29 octombrie, a proclamat Statul Independent al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, stat al cărui Adunare populară de la Zagreb a adoptat, la 24 noiembrie, hotărârea de unire cu Regatul Serbiei şi cu Muntenegru, la care vor adera Voivodina şi Muntenegru.

În Austria, revoluţia democratică victorioasă l-a constrâns pe împăratul Carol să abdice, iar la 12 noiembrie Adunarea Naţională Provizorie a proclamat Republica Austria.

În Ungaria evenimentele s-au desfăşurat în mod asemănător. Noul guvern, al contelui Károlyi Mihály, sub presiunea populară a proclamat Republica Ungară, la 16 noiembrie. Şi poporul polonez şi-a împlinit visul recâştigării independenţei şi refacerii unităţii naţionale.

2.
Către sfârşitul anului 1918, şi lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român (începută decisiv în Basarabia, prin votarea de către Sfatul Ţării a Actului Unirii Basarabiei cu Patria Mamă, România, la 27 martie 1918, nota http://www.voceabasarabiei.com) intră în faza sa decisivă. În Occident, emigraţia din Transilvania şi România a organizat comitete naţional-politice, a susţinut faţă de guvernele Puterilor Antantei aspiraţiile naţionale ale poporului român, aşa cum au fost ele acceptate de acestea prin Tratatul din 1916, explicând că România, încercuită total la începutul anului 1918, n-a avut altă soluţie decât pacea separată (dar provizorie) cu Puterile Centrale, a organizat legiuni şi unităţi de voluntari români pe teritoriile statelor aliate, care au participat activ la înfrângerea Puterilor Centrale. Mişcarea de eliberare naţională din imperiul dualist şi înfrângerile militare suferite de Puterile Centrale i-au uşurat demersurile, punând Puterile Centrale în situaţia de a nu putea respinge revendicările poporului român.

În Moldova, “Adunarea Naţională”, convocată de Comitetul Naţional al Românilor Emigraţi din Austro-Ungaria, cu sediul la Iaşi, adresa, la 6 octombrie, un manifest poporului român şi guvernelor aliate (de el luând cunoştinţă şi guvernele Puterilor Centrale), cerându-se în mod hotărât despărţirea Transilvaniei şi Bucovinei de monarhie şi ca ele să fie unite cu România. În Transilvania, conducerea Partidului Naţional Român, ca reprezentanţă unică autorizată să vorbească în numele poporului român din Transilvania, a început numaidecât acţiunea politică. Comitetul Executiv al PNR, întrunit la Oradea în ziua de 12 octombrie 1918, a discutat şi adoptat Declaraţia de autodeterminare a Transilvaniei şi ruperea de Ungaria. Într-o atmosferă de derută şi stupoare, Declaraţia de la Oradea era citită în Parlamentul Ungariei de Alexandru Vaida Voevod. Declaraţia de la 12 octombrie a stat la baza întregului proces de luptă a românilor din Transilvania până la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

În problema autodeterminării Transilvaniei şi a organizării luptei pentru unire, social-democraţii românii din Transivania au colaborat strâns şi eficient cu PNR. Tratativele dintre conducerile celor două partide se finalizau la 31 octombrie, constituindu-se, din 6 reprezentanţi ai PNR şi 6 ai PSD, Consiliul Naţional Român Central, “unicul for care reprezintă voinţa poporului român”. În aceeaşi zi, la Viena, din iniţiativa ardeleanului Iuliu Maniu şi a bucovineanului C. Isopescu-Grecul, se constituia Senatul Militar Român din Viena; cei peste 50.000 militari români aflaţi la Viena şi Praga s-au pus la dispoziţia CNRC şi s-au îndreptat spre Transilvania.

În prima jumătate a lunii noiembrie, CNRC (sau Marele Sfat Naţional Român) a organizat, la nivel de judeţe, oraşe şi comune, consiliile naţionale locale şi gărzile naţionale româneşti (braţul armat al Unirii), preluând conducerea efectivă a Transilvaniei. Pretutindeni, vechile autorităţi opresive austro-ungare au fost alungate. În ziua de 9 noiembrie, CNRC înainta Consiliului Naţional Maghiar o notă diplomatică prin care solicita ultimativ guvernului ungar trecerea sub puterea sa politică a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi a părţilor româneşti din comitatele Bichiş, Cenad şi Ugocea din Ungaria. Întrucât tratativele purtate la Arad, în 13-14 noiembrie, între o delegaţie română şi una ungară au eşuat, guvernul ungar nevoind să renunţe la Transilvania, în numele CNRC, St. Cicio Pop şi Gh. Crişan publicau, la 20 noiembrie, textul convocării Marii Adunări Naţionale, pentru ziua de 1 decembrie, la Alba Iulia. Câteva zile mai târziu, la 28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi, declara solemn unirea Bucovinei cu România.

În ziua de 1 Decembrie 1918, în sala Casinei Militare din cetatea Alba Iulia, se întrunea Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania. Cei 1.228 delegaţi (deputaţi) votau, în unanimitate, Rezoluţia de Unire a Transilvaniei cu România, adusă apoi la cunoştinţa imensei mulţimi masate pe platoul din jurul clădirii. Se împlinea destinul istoric al poporului român.

Cu toţii la Alba Iulia și Chișinău pe 1 Decembrie 2013!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s